Lipsa reperelor morale

24 Decembrie 2010

LIPSA  REPERELOR  MORALE şi capcana populismului

Într-o discuţie cu una din personalităţile evanghelice de prim ordin ale ţării noastre purtate în anul acesta, am fost întrebat despre fraţii care mai activează pe la noi, în BER, dar din cunoştinţele proprii interlocutorul n-a putut nominaliza decît un singur nume: Socoteanu, adică Ion Socoteanu.

Aceasta este o mostră de cît de cunoscuţi suntem la nivelul evanghelicilor din patria noastră: aproape nimic, apoape deloc.

Dar aceasta mai este şi o dovadă a ceea ce însemnăm noi pentru poporul român:NIMIC.

Iar aceste două concluzii sunt o urmare firească a ceea ce suntem noi pentru noi înşine: mai nimic.

Este adevărat că Domnul DUMNEZEU  a aşezat Terra pe nimic, nimicul fiind o materie primă deosebit de importantă pentru Creator; dar aici avem de a face cu un altfel de nimic, şi mai ales de nimic-nicie, care este o însuşire de caracter care atestă carenţe grave de cunoaştere şi recunoaştere.

Întâi, de cunoaştere: “să-L cunosc pe EL şi puterea învierii LUI” (Fil. 3,10 ). Miza vieţii acesteia trecătoare este cunoaşterea lui Dumnezeu prin Domnul Isus. Cantitatea şi calitatea acestei cunoaşteri este dată de o relaţie cu o Fiinţă vie şi de ea depinde locul şi rolul fiinţării noastre într-o altă dimensiune a existenţei, dimensiunea celestă.

Apoi, de recunoaştere: “Cristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă…şi să cunoaşteţi dragostea lui Cristos care întrece orice cunoştinţă“(Efeseni 3,17-19). Aceasta înseamnă să recunoaştem în fratele nostru o trăire care are ca şi motor o cunoaştere specială a Dumnezeului Creator. Un astfel de om este atrăgător pentru că are ceva de oferit.Un astfel de om are o aulă de inefabil, pentru că el este posesorul unor taine care vizează transcendentul, lumea de dincolo. El posedă cunoaştere, adică vieţuire în legătură cu EL; poate fi un om neimportant al vieţii acesteia, cu o condiţie materială sau social-profesională strict obişnuită, dar el este un iniţiat, un ucenic al Marelui Maestru, care cunoaşte taine ale Cerului.

Este foarte important ca o biserică să aibe astfel de credincioşi emblematici; ei dau încredere turmei, dau mângîiere, stimulează şi încurajează atât pe cei abătuţi cît şi pe cusurgii incorigibili fraţi ai lui Toma cel necredincios. În plus, astfel de oameni, aduc lumină şi aduc claritate, căci există în permanenţă pericolul unei stări spirituale anarhice datorate lipsei descoperirilor(Prov. 29,18). Iar această stare se manifestă prin lipsa autorităţii în biserică.

Dar deasupra tuturor celorlalte cauze fundamentale ale decăderii spirituale ale Bisericii de azi stă neîndoielnic lipsa reperelor morale şi spirituale.

Trăim într-adevăr, vremuri grele. Trăim într-un iureş informaţional, totul se derulează într-o viteză ameţitoare, iar noi ne grăbim, facem lucrurile bune pe fugă, uităm parcă să mai trăim, am uitat gustul verbului a trăi

Iar Biserica se grăbeşte şi ea să ne pună înainte nişte oameni-model cu probleme, de o moralitate ce lasă de dorit, de un trecut îndoielnic, fie mieros-curtenitor, fie obraznic sfidător, dar numai autentic creştin nu. Diavolul dă lovituri puternice în familii: fiul unui lider se sinucide, altul are o aventură sexuală scandaloasă, nevasta unui predicator îşi înfruntă bărbatul pe faţă, sfidînd comunitatea. Predicatori trăind în neajunsuri materiale, lideri spirituali ce fraudează bănci sau societăţi comerciale, predicatori ce desfăşoară afaceri în curtea bisericii, şi alte şi alte situaţii, tot mai numeroase, tot mai scandaloase care pun autoritatea predicării şi a Cuvîntului însuşi sub semnul întrebării. De aici, ca o consecinţă, prăbuşirea oricăror repere morale.

Adevărată este constatarea unui istoric, că “prăbuşirea Creştinismului vine prin stricarea felului de viţuire a membrilor Bisericii “, dar tot atât de adevărat este şi cuvîntul care zice că “triumful Creştinismului stă în strălucirea felului de viaţă al creştinilor”. Aşadar, totul se face şi se desface de oameni, iar felul de viaţă al credincioşilor influenţează şi poate influenţa decisiv în bine atât comunicatea eclesială cât şi societatea în care ea trăieşte, în mod special. Voi sunteţi sarea pîmîntului, voi sunteţi lumina lumii– ne spunea Mântuitorul, dar dacă noi ne pierdem prin proastă întrebuinţare menirea pentru care am fost făcuţi, la ce vom mai fi buni oare Stăpânului nostru? La nimic…

În adunarea din Carol Davilla, ca şi în comunitatea extinsă a BER lipsesc în ultimii ani oamenii-etalon, oamenii care să dea un reper moral, oamenii credincioşi cu o adevărată autoritate spirituală. În ultimii ani ni se tot vîntură prin faţă membrii ai grupului Cazzavilan(astfel cum am arătat în articolul omonim de pe celălalt blog). Perseverenţa este demnă de o cauză mai bună, căci adevăraţii mentori stau ascunşi prin adunări mici de provincie, neavînd parte de lumina reflectoarelor puternice de la Bucureşti. Este cam mult de cînd Bucureşti nu mai înseamnă ceva bun pentru adunări, azi Bucureşti-ul trimite în provincie prea puţini lucrători de calitate, de obicei guralivii fără consistenţă care nu mai au loc la amvoanele ocupate de preferaţii cu state.

O adunare de provincie al unei alte confesiuni aprecia că are 60 de lucrători buni de a ţine un program creştin la nivelul cel mai înalt. 60 de predicatori ! Nu sînt atâtea duminici în an să auzi în fiecare săptămână un alt vorbitor! Aşa era odinioară şi în Carol Davilla, aşa ne-au lăsat părinţii noştri de la început. Dar acum, fraţii mai noi au desfiinţat pînă şi adunarea de studiu biblic, care era o tradiţie de bun augur a bisericii şi o modalitate practică de selectare a lucrătorilor; acum totul este aranjat, totul este tele-ghidat, nu se mai face nimic sub călăuzirea de moment a Duhului, nu mai există libertatea de a  vorbi, de a învăţa, de a profeţi, după cum arată Scriptura. Adunarea şi-a pierdut caracterul sinodal al actelor şi serviciilor sale de cult şi această pierdere nu este un lucru  de o gravitate redusă.

Tragedia şi mai mare este că nimeni nu pare să vadă aceste lucruri…

Şi atunci suntem pândiţi de marele pericol care se cheamă populismul, marele păcat al zilelor noastre. Populismul nu înseamnă , aşa cum greşit se crede, că nişte conducători oferă mită electorală, pensii, salarii, sau alte avantaje, pentru a fi aleşi la vot de popor; populism înseamnă a lăuda excesiv şi nemeritat poporul.

Aşa fac unii din vorbitorii cei mai nocivi pentru adunările noastre, laudă poporul lui Dumnezeu, adunarea, laudă pe fraţi, chiar şi atunci cînd nu sunt motive de laudă. Cei din lume vorbesc de corupţie fără corupţi, iar noi vorbim de sfinţenie fără sfinţi. Să ne înţelegem: creştinismul nu e comunism! Creştinismul se bazează pe individualism nu pe populism. Moise a făcut, David a zis, Sfântul Apostol Pavel a predicat, toţi aceştia reprezintă nişte oameni ai lui Dumnezeu, care au făcut ceva în numele şi din împuternicirea Stăpânului.

Iar noi tot auzim prin adunări, fraţii au zis, fraţii au făcut, fraţii au decis, ca o formă de ascundere a identităţii adevăratului promotor sau promotori.Cei care nu au de obicei călăuziri din partea Duhului, sunt pentru acest fel de abordare, care micşorează cunoaşterea publică a reuşitei altora, iar prin folosirea pronumelui personal la persoana a treia plural ei îşi însuşesc în mod nemeritat ceva din reuşitele personale ale altora. Dar vine Duhul şi dă pe faţă identitatea celor ce au întreprins lucrarea, fie de bine , fie de rău, şi comunitatea poate recunoaşte modelul şi moralitatea de urmat, sau de sancţionat. Alte acţiuni rămân tot prin voia aceluiaşi Stăpân în umbră şi vor fi făcute de cunoscut în ziua aceia mare a premierii celor răscumpăraţi.

Acolo se vor împărţii bonusurile.

Dar pînă una alta, Stăpânul găseşte de cuviinţă să dea prin Duhul prin adunări şi modele vii,oameni credincioşi, tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi, pilde de moralitate, pentru încurajarea şi orietarea spirituală a turmei. Sunt puţini, e adevărat. Din acest motiv este nevoie să-i căutăm, să-i cunoaştem şi să re-cunoaştem aceste repere morale, apoi să le urmăm credinţa: ele sunt adevăratele valori care trebuie identificate, ascultate şi apărate. Ei sunt eroii Domnului Cristos !

Domnul să ne ajute la aceasta!

Cu multă dragoste pentru voi, în Cristos,

vă salută al dvs. Daniel-Gabriel

PS. Vă doresc tuturor un Crăciun binecuvîntat şi multe bucurii !

Anunțuri

De la inimă la minte

31 Octombrie 2010

Un cunoscut sociolog român prezenta dăunăzi la TV mecanismul prin care se manifestă la noi intenţia de vot a electoratului. El spunea că un partid politic aflat la un moment dat în dificultate datorită unor măsuri nepopulare induce în masa alegătorilor săi votanţi o stare de alertă care se manifestă prin fenomenul de pungă; ei stau cîtva timp „cu capul la cutie”, pentru că toată lumea din casă vociferează contestăndu-le opinia politică, „uite, au tăiat pensia, au crescut preţurile”, etc, etc, dar cînd vine vorba de vot, cetăţeanul îşi aduce aminte că el a votat cu partidul X şi zice, „eu sunt de-al lor, nu pot să-i las la greu, votez tot cu ei”.

Concluzia reputatului specialist în sondaje era că românii votează cu inima şi nu cu mintea, este vorba de un vot emoţional, sentimental , legat de persoana pe care o plac şi pe care o percep ca exprimând ceva ce este al lor.

Dacă veţi analiza comportamentul apartenenţei confesionale a românilor veţi constata că ei se exprimă  aici la fel cum se exprimă la votul politic, sau ca atunci cînd susţin sau simpatizează cu o echipă de fotbal, sunt dinamovişti din tată în fiu, sau sunt stelişti de-o viaţă, sau rapidişti, indiferent pe ce loc se află echipa respectivă în clasament.

„Eu sunt ortodox, părinţii mei au fost ortodocşi, este adevărat că preotul nostru este un beţiv şi un afemeiat, deh, este şi el om, dar noi nu ne schimbăm credinţa” –spun mulţi dintre ei.

Cînd însă Duhul Sfînt le schimbă inima şi mintea prin auzirea Evangheliei mântuirii, şi în fiinţa lor se naşte o fiinţă nouă, din Dumnezeu, atunci ei sunt gata să urmeze pe Domnul Cristos oriunde. De obicei rămân în biserica evanghelică care li L-au făcut cunoscut, dar cînd este la o adică, şi este nevoit sau este în împrejurarea de a alege, creştinul convertit alege tot pe linie emoţională, biserica unde se simte mai bine, unde se simte hrănit, apărat, sau edificat spiritual. De mare importanţă este şi  anturajul sau apartenenţa socială, grupul de vîrstă majoritar, apoi intră în discuţie persoana pastorului (predicatorului sau conducătorului dominant), gradul lui de instrucţie, existenţa unui cor sau a unei orchestre, sau a unui solist, etc…Rolul păstorului de suflete este aici esenţial, şi noi stăm foarte rău la acest capitol.

Cînd îi aud pe unii fraţi de-ai noştri care se laudă că noi avem doctrina cea mai albastră, cea mai cea mai, nu-mi pot ascunde o umbră de tristeţe că încă mai sunt oameni care se comportă ca acei alegători staţionaţi în fenomenul pungă. Puţini oameni sunt cerebrali riguroşi, în stare să înţeleagă justeţea unei doctrine, acurateţea unei gîndiri teologice coerente şi profunde, puţini suportă în general învăţătura creştină. Dar, este important de ştiut, numai o învăţătură riguroasă poate aduce performanţă în viaţa spirituală, inima şi duhul unui om se hrănesc cu idei adică cu învăţătură creştină , dumnezeiască, care le alimentează apoi mintea, înnoind-o şi înnobilând-o. De aceea, este de mare importanţă ştiinţa de a administra această învăţătură dumnezeiască, cu mult tact, cu mult har, pentru ca ea să întărească inima credincioşilor şi ei să fie tot mai doritori şi mai roditori.

În privinţa răspunsului la întrebarea cine a fost mai întîi, oul sau găina, inima sau  mintea, lucrurile stau aşa: ştiinţa, pe nedrept numită astfel, Psiho-pedagogia laică, afirmă că mintea transformată produce mutaţii de comportament şi o practică conformă.

Evanghelia Domnului Cristos face la Matei 15,19 o descoperire revoluţionară: „căci din inima omului ies gîndurile rele”– ceea ce atestă existenţa unui centru de comandă la nivelul forului interior, al omului ascuns al inimii, al lăuntrului fiinţei noastre spirituale -, care trebuie schimbat, înnoit şi înnobilat de acţiunea supranaturală a harului divin. De acolo, de la nivelul inimii, pleacă influenţa benefică către mintea noastră, precum seva unui copac dinspre rădăcină spre coroana cu roade. Acesta este aşadar, traseul opţiunii confesionale : de la inimă la minte.

Dar înnoirea inimii nu o poate face decăt Duhul Sfânt prin lucrarea de la Golgota.

Apoi inima înnoită ne produce o schimbare de mentalitate, adică acea „metania”, (nu metanoia),schimbarea minţii, a găndirii, schimbarea de perspectivă sau de paradigmă, care ne transformă viaţa şi întreaga fiinţă.

Mai există şi realitatea credinţei cu mintea, dar aceasta nu este o credinţă viabilă, autentică şi transformatoare.Oamenii a căror inimă este înduplecată pe linie raţională nu au credinţa biblică despre care face vorbire Evanghelia salvării prin har. Pentru că această credinţă este o urmare a eforturilor şi sforţărilor omeneşti care nu are nici un preţ în ochii lui Dumnezeu.

Adevărata credinţă, credinţa mântuitoare, este credinţa care transformă viaţa, pentru că ea pune pe primul loc o dragoste sinceră şi curată faţă de Cel care s-a sacrificat prin moartea Sa pentru noi.

Nu faptul mental  al judecăţii la  rece despre  justeţea sau corectitudinea credinţei creştine deschide Cerul, ci simţământul cald, viu, al unei relaţii de dragoste care este ofertată de dragostea Lui şi căreia i se răspunde cu dragostea noastră.

Dragostea este legătura desăvârşită, mijloc şi scop , deopotrivă.

Ea este apoi şi legătura desăvârşirii…

Cu dragoste din El, al dvs. în Cristos

Gabriel Daniel



PROGRESUL SPIRITUAL

20 Octombrie 2010

Biblia spune că cel care a fost smerit să se laude cu smerirea lui, iar cel înălţat să se laude cu înălţarea lui. Prima parte o mai înţelegem, dar la a doua cei mai mulţi se poticnesc. Într-o împrejurare poţi spune despre smerire, în alta despre înălţare, după cum este de folos ca să încurajezi pe cei cărora te adresezi. Cînd este vorba de şcoală, eu am folosit pilda înălţării în articolul introductiv al web-site-ului Colegiului Evanghelic, căci m-am născut într-o familie modestă, n-am fost prea răsfăţat în copilărie şi adolescenţă, desigur, ca cei mai mulţi.Dar am avut dorinţa să cunosc, am muncit, am învăţat, am ajuns la un oarecare nivel, şi mai am de făcut în continuare paşi spre desăvărşirea profesională şi spirituală.

Ei, închipuiţi-vă, asta i-a deranjat foarte mult pe unii dintre membrii SFT, la şedinţa din 04.09.2010.Unii dintre ei codaşi la învăţătură (şi în cea firească şi în cea duhovnicească) au judecat asta ca un act de mândrie, de lăudăroşenie ieftină…

Este regretabil acest lucru, mai ales că unii dintre ei nu mi-au mai văzut faţa , sau n-au mai schimbat o vorbă cu mine de ani de zile. Ori, Scriptura ne arată că noi putem nu într-o zi sau un an să ne înnoim, ci într-un ceas şi într-o clipită. Dacă au avut motive întemeiate  (zic, deşi, nu cred)  în trecut să se plîngă de mine în faţa Cerului, eu poate m-am schimbat, nu mai sunt cel de atunci, m-am înnoit, dar ei cad sub o aspră pedeapsă. De aceea ne învaţă Cuvîntul să nu judecăm…

O, de ar fi vorba numai de asta, dar nu e vorba deloc de aşa ceva! Nu neg că mai sunt şi oameni luminaţi printre dînşii, dar se pare că nota generală a colectivului este auto-amăgirea că SFT formează o grupă de elită, educată, călăuzită, care ştie ce are de făcut, şi care poate să ducă la îndeplinire tot ce trebuie făcut.

Nimic mai greşit,  faptele şi realităţile existente pot nega toate atributele pe care aceşti oameni cred că le merită cu prisosinţă.

În privinţa educaţiei, doar 4 din 21 de membri au studii teologice, ceea ce este foarte puţin. Reproduc zisa lui Spurgeon: „Dumnezeu n-are nevoie de ştiinţa noastră, dar de ne-ştiinţa noastră cu atât mai puţin…”

În privinţa călăuzirii, cum poţi spune că ai călăuzire cînd un număr de biserici au cu mai mult de un an înainte călăuzirea să deschidă o şcoală, iar cînd o deschid şi o anunţă, în loc să-i lauzi, tu om duhovnicesc îi pui la zid, şi-i întrebi cu ce drept au făcut asta?! Vă daţi seama oameni buni, ce situaţie penibilă trăiesc aceşti fraţi? Dar ei realizează  penibilul situaţiei? Nu cred! Sunt în continuare orbi la această posibilitate, ei cred că pe ei i-a călăuzit Dumnezeu, iar ceilalţi, poate din oportunism şi mîndrie au vrut să le fure ideea şi slava.

Pentru asta, mi-a zis cineva, pe tine, “capul răutăţilor”, „nu te vor ierta niciodată”! Da, da, sunt foarte onorat de aşa o „răutate”, de fapt o călăuzire de Sus şi o  decoraţie-cadou care mă onorează şi mă mobilizează la perseverenţă în Har !

Şi cred acest lucru, unii sunt prea supăraţi ca să-i mai poată  domoli cineva cîţiva ani de acum încolo.

Dar eu vă spun, am mai văzut filmul ăsta, am mai asistat la lecţia asta cerească, are cine să-i domolească, şi se vor domoli singuri atunci cînd vor da piept cu greutăţile slujbei pe care şi-au asumat-o public şi în coordonate detaliate şi explicite. Vorba fratelui de la Ploieşti, care la sfîrşitul adunării din 25.09.2010, cînd s-a făcut anunţul despre cele două şcoli (vă îndemn să citiţi şi articolul de pe blogul Colegiului Evanghelic), a citat parafrazînd spusele lui Gamaliel din cartea Faptelor, „dacă este de la Dumnezeu se va vedea, dacă nu este de la El, se va vedea, de asemenea”.

Acum ei nu mai au de luptat cu Colegiul Evanghelic, sau cu X sau cu Y, ei au de luptat cu istoria, cu istoria pe care nu oamenii o conduc, ci Domnul Istoriei.

Pasul trei, Colectivul SFT crede că ştie ce are de făcut.

Eu nu cred că ştie; ei, fraţii noştri nu au ştiut ce să facă pentru viaţa lor şi a familiei lor – din mărturisirea lor, nu mai zic de adunarea pe care o reprezintă. Iar dacă la aceste capitole lucrurile stau mai bine sau mai rău , după cum au luat fraţii din harul oferit gratis, ce să mai zicem de conducerea centrală, unde chiar în ocazia amintită, se aduceau cifre statistice care atestau fără putinţă de tăgadă că situaţia nu este deloc roz, ba dimpotrivă, are nişte culori foarte sumbre…

Pasul final, Colectivul SFT nu poate să ducă la îndeplinire tot ce trebuie făcut.

Într-adevăr, nici la alegerile din 2003, nici la cele din 2007, nici în vreo altă ocazie -deşi eu am cerut public în anul acesta, în Carol Davilla, o astfel de întâlnire-,  nu s-a reuşit o discuţie de substanţă cu privire la rostul şi rolul acestei conduceri centrale (dar şi despre alte subiecte). De fapt, am observat aceasta, nici nu se doreşte. Pare că este un ritual în care am intrat de generaţii, nimeni nu se mai întreabă la ce foloseşte şi care este cîştigul credinciosului din adunare dacă se face într-un fel sau în altul.

Dar parcă pe nimeni nu mai preocupă astfel de întrebări.

Iar dacă le pui, pari suspect, pare că vrei să dai din coate şi să iei, eventual, locul cuiva.

Aşa încât, şi cei mai cu râvnă dintre fraţii mai tineri, ridică miraţi din sprâncene.

Dar eu sunt pregătit, la seminarul disciplinei Conducerea Bisericii, voi avea multe exemple practice să le dau (nenominalizate).

Să vă relatez, în încheiere, ultima învăţătură însuşită la „seminarul” avut în Duhul Sfânt cu un frate duhovnicesc:

„În prima epistolă adresată Corintenilor Ap. Pavel pune accentul pe învăţătură, pe cunoştinţă. (Aşa îmi zicea şi fratele Horen la vizita lui din septembrie: „dacă nu e cunoştinţă ce să dai, ce să predai, ce să înveţi pe alţii.”). Şi cita fratele din Scripturi: „Şi viaţa veşnică este acesta , să te cunoască pe tine singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos pe care L-ai trimis Tu”. Ori, aici se vede lipsa de cunoaştere, şi lipsa dorinţei de cunoaştere. Şi asta priveşte, frate, pe conducătorii bisericilor. Ei sunt cei care nu cunosc şi care nu sădesc în conştiinţa turmei dorinţa de cunoştere. Se ocupă doar cu lucruri superficiale şi este vădită lipsa lor de progres spiritual”.

LIPSA DE PROGRES SPIRITUAL – oglindită demascator de lipsa descoperirilor în adunare, iată o situaţie care atestă adevărata stare a păstorilor şi implicit a turmei.

De aici lipsa propăşirii, a binecuvîntării şi a progresului.

Doamne al slavei, îndură-te de noi!

GD, oct. 2010